În acești zece ani de Medica Academica, am scris de mai multe ori despre normalitate, ca ideal de atins, încercând să îmbunătățim, să perfecționăm, să ajutăm, să promovăm bune practici în sistemul de sănătate și să le sancționăm pe cele rele.
Nu știam atunci că însăși normalitatea, așa cum era și cum o știam, va fi pusă cândva sub semnul întrebării, pornind de la gesturile simple de a ieși din casă și de a respira.
Am încercat mereu să susținem, să construim, pentru că a da cu noroi, cu pietre, a dărâma e foarte ușor. A-ți asuma o construcție e însă foarte greu, inclusiv cea a construirii încrederii, de care avem nevoie pentru a merge zilnic la muncă și a da ochi cu pacienții.
Cum e să vezi acum că cei pe care i-ai blamat, la nivel de sistem și de multe ori și la nivel individual, sunt trimiși la război cu mâinile goale, fără arme, în prima linie?! Că tinerii pe care i-ai instruit și i-ai încurajat să plece nu sunt aici să își ajute părinții, ci țin alți bunici de mână în toate zările?! Că stai la mâna unor contracte internaționale, atunci când propria ta industrie care poate fabrica dezinfectanți, măști și combinezoane, care dă de lucru conaționalilor tăi, aflată la mai puțin de 100 km, a fost dată de pământ și tăiată în bucăți?!
Încercând să mă gândesc la ascensiunea care ne așteaptă, cu prăpăstii în stânga și-n dreapta, care ne așteaptă la fiecare pas greșit, mi-am aduc aminte de titlul acestui film celebru, senin, cu Barbra Steissand și Robert Redford, tradus la noi “Cei mai frumoși ani”, dar a cărui traducere mai apropiată ar fi “Așa cum eram”.
Era normalitatea, așa cum o știam, pe care am apreciat-o atunci mult prea puțin, și pe care acum doar sperăm să o regăsim. Cel mai probabil o să fie o alta.
Să fie bine!
