Augustin Buzura: Românii luptă pentru cele mai bizare cauze, sunt gata să apere orice, dar nu şi propria lor libertate

0

Vă invit să descoperiţi în rândurile următoare un interviu-eveniment cu unul dintre titanii literaturii române, cândva absolvent de medicină, dar care “a fost ales” ca scriitor pentru ca să spună în romanele sale “adevărul întreg, nu doar sugerat”. Spre binele literaturii române şi al nostru, al tuturor.

 

 

Dintre toate meseriile pe care le-ați încercat, de ce ați ales să scrieți? La ce vă asteptați și ce v-a ieșit?

Din cât mi-am dat eu seama, această foarte dificilă meserie te alege. Tata m-a vrut preot, mama – medic veterinar, eu mă visam sculptor, dar ghinionul sau norocul a vrut ca tocmai în anul cu admiterea să se desființeze Școala de Arte Plastice din Baia Mare, așa că am rămas la Liceul “Gheorghe Șincai” din același oraș. Am practicat diverse meserii, cam multe, dar când a fost să dau admiterea, am ales Medicina generală, unde am intrat la a doua încercare, în condițiile unei concurențe teribile. Cu alte cuvinte, nici ca mama, nici ca tata. În perioada când se ardeau cărțile și se arestau în miez de noapte chiaburii și nominalizați pe diverse anonime, preotul din sat, vecinul nostru, și-a ascuns biblioteca, o formidabilă bibliotecă, la noi în șură, căci tata era mai puțin expus, fiind muncitor la Uzinele Phoenix din Baia Mare. N-aș spune că ne era prea ușor: cărțile în șură acoperite cu pături, paie și fân, iar în podul casei au dormit, o perioadă, preotul și câțiva vecini, de teama mașinilor Securității care avea obiceiul să aresteze numai noaptea. Preotul avea pe colecții toate revistele ardelenești din perioada imperiului începând cu Luceafărul, Tribuna, Cosînzeana, Viața ilustrată, Telegraful român, Ziarul științelor și al călătoriilor, Biblioteca pentru toți și o alta, paranormală, plus toată literatura clasică română și străină, calendare etc. Vreau să spun că am avut șansa să citesc enorm, dar de scris am încercat prima povestioară abia în anul trei de facultate, povestioară care a și apărut în Tribuna, la recomandarea lui Mircea Zaciu. Eram într-o grupă foarte bună și doream să mă țin serios de carte, abandonând obsesia că aș putea scrie. Iar asta se putea obține scriind și fiind refuzat să public. Am mers, aşadar, pe două drumuri, ba chiar și pe al treilea, frecventând cursurile unor profesori celebri de la Universitate. Ca student, principala obsesie era 8,50, nota necesară pentru a primi bursă. După ce am absolvit facultatea, datorită unui extrem de complicat concurs de împrejurări, m-am pomenit repartizat în localitatea în care fusesem cu ani în urmă învățător. Era o văgăună din care, din cauza apelor ce se revărsau nu puteam ieși, astfel că, trei luni pe an, am trăit cu cinci cartofi pe zi, afine, ciuperci și câțiva peștișori – după ce învățasem să deviez cursul apei. Am refuzat să mă prezint acolo și, folosind doar diploma de liceu, m-am angajat funcționar-dactilograf la Asociația Scriitorilor din Cluj. Mi-am dezamăgit părinții, rudele, prietenii și, asumându-mi toate riscurile, mi-am propus să-mi ajung din urmă generația de scriitori, foarte bine afirmată pe atunci. Dar nici la medicină n-am renunțat, în mine. Și, ciudat, abia atunci, scăpat de teroarea notelor de bursă, am învățat cu respectul ce se cuvenea capitolele peste care trecusem cam prea în grabă în studenție. Am descoperit ce înseamnă a scrie și a răspunde de fiecare virgulă abia când mi-a fost interzis, în 1971, romanul de debut, Absenții. Atunci am descoperit ce brutală este singurătatea și cât de “săritori” sunt prietenii și colegii în asemenea momente.

 

Cum va raportați la romanele Dvs. acum? Cum le percepeţi, față de momentul în care le-ați scris?!

Le-am scris cu toată seriozitatea și răspunderea. Uneori, scrierea unui roman mi-a luat mai puțin timp decât acela necesar “tratativelor” cu cenzurile, mai complicate și mai numeroase decât se știe. Pentru Drumul cenușii a trebuit să cer audiență Elenei Ceaușescu, la care n-am ajuns, căci în drum spre Cabinetul 2 am făcut un edem cerebral. Supercenzorul de atunci a declarat că i-am provocat dificultatea vieții sale, momentul cel mai greu.

Până la urmă, fiecare carte este o parte din viață, o tentativă incredibilă de a învinge singurătatea și moartea. Drumul spre librărie al unor cărți este uneori mai interesant și mai complicat decât subiectul acestora. Altfel, înainte de Revoluție le atacau comuniștii, după Revoluție, cu și mai multă brutalitate, anticomuniștii, căci trăim într-o țară liberă, rai al nulităților și al lichelelor. După cum se vede, au rezistat, nu oricum, și mai ales fără ajutorul meu. Semn că îmi vor supraviețui!

 

Care vă place cel mai mult acum?

Întotdeauna, romanul cel mai bun este cel ce va veni. Romanul la care lucrez stăpânit de gândul că fiecare cuvânt scris ar putea fi ultimul. Ca medic nu te poți înșela: cunoști perfect starea fiecărei “piese” vitale, precaritatea organismului, și că, finalmente, totul depinde numai și numai de generozitatea Creatorului.

 

Cum v-a ajutat formația de medic la construcția romanelor Dvs?

Niciun răspuns nu ar putea fi suficient de convingător. Pot pomeni zeci de mari scriitori care nu au avut cele mai elementare cunoștințe medicale și totuși au scris capodopere. În ceea ce mă privește, sunt sigur că fiecare carte citită, cunoștințele  științifice din orice domeniu îi folosesc scriitorului – bătaia vântului, culoarea ierbii, lumina soarelui sau presiunea nopții, zborul unei păsări, orice și oricât… În ceea ce mă privește, sunt convins că medicina mi-a folosit mult, mai ales psihanaliza, interzisă în tinerețea mea, și psihofarmacologia care, la acea vârstă a marilor descoperiri, abia se năștea. Experimentele lui Aldous Huxley, volumul omagial al fratelui său, Julian Huxley, m-au orientat spre un drum fascinant. Chiar și astăzi citesc foarte multă psihanaliză, iar direcției create de Viktor Frankl i-aș putea adăuga lucruri noi. Răspunderea, respectul pentru muncă și neostenita curiozitate intelectuală le datorez tot medicinei.

 

Ați fost întotdeauna interesat de perspectiva istorică a destinelor umane, ce ne puteți spune despre istoria care se scrie acum? Cum vă raportați la timpurile moderne, la ceea ce se întâmplă acum?

Aș putea să spun că temele romanului sunt cam aceleași de când există roman, că datele esențiale ale omului sunt de mii de ani neschimbate. Trebuie să treacă foarte mult timp pentru ca randamentul scoarței noastre să crească, fie şi cu o unitate. Scriitorul construiește în general cu “cărămizile” vremii sale, doar accentele diferă de la un timp la altul. Cât despre istoria acestui timp, e bine să trăiești în el, adică trebuie să trăiești în el, dar e bine să nu-i semeni, căci suntem condamnați să traversăm un timp bicisnic aflat demult sub semnul lui déjà vu. Și pentru că școala și cartea sunt cu desăvârșire ignorate, toate câte se întâmplă sunt copii exacte ale perioadei comunismului primitiv de după război. Şi acum, ca şi atunci, suntem conduși de activiști mediocri al căror far călăuzitor, de exemplu, nu a elaborat într-un deceniu decât două observații: ”Iarna nu-i ca vara!” și „Școala românească produce tâmpiți!”. Pe vremea aceea se spunea că liderii respectivi aveau mai puține clase ca trenul, cei de azi își cumpără câte diplome doresc, dar se poartă de parcă n-ar fi alfabetizați: 80 de cuvinte, precum cele moștenite de la strămoșii noștri daci. Din păcate, lipsește un Deceneu care să distrugă izvoarele de whisky! Pe atunci era raiul securiștilor și al activiștilor pomeniți. Acum, locul acestora l-au luat procurorii, care sunt la fel de obiectivi și de sensibili la adevăr și suferință, iar bijuteriile epocii noastre sunt cătușele. În acest univers intelectual un lucru n-am reușit să-l înțeleg: când și în ce condiții acest simbol al civilizației noastre din  ultimii ani se poartă în față, și când în spate. Închisorile, imediat după război și până în 1964, deveniseră adevărate universități în care erau adăpostiți politicienii  de frunte și valorile patriei. Cei mai mulți și mai importanți n-au făcut față dragostei pe care le-o purta partidul unic și Securitatea de atunci. Astăzi, închisorile nu duc lipsă de valori adevărate, politice și științifice, căci judecători care să facă ceea ce li se șoptește par să prisosească. În lumea politică există mai multe detalii care fac mai ușoară munca justiției. La început se stabilește cine trebuie să fie vinovat, apoi i se inventează motivele, se caută martorii potriviți. Pedeapsa, dinainte stabilită, este generoasă și vizează scoaterea pentru totdeauna a împricinatului din viața politică și socială. Moartea psihică plutește peste o țară paranoizată, în care frica și ura sunt întreținute cu abilitate. Cuvântul pușcăriabil spune din ce în ce mai mult și nimeni nu îl tratează cu indiferență. Sigur, asemănările sunt mult mai numeroase. Diferența o face servilismul: “pupăcioșii” nu se mai orientează spre Est, ca atunci, ci spre Vest, dar cu aceeași sârguință. Cu alte cuvinte, lumina nu mai vine de la Răsărit, ci de la Marele Licurici. Și toți lingăii, toate catastrofele timpului nostru se dau drept emisari, angajați cu acte în  regulă ai acestuia.

 

Ce faceți acum, ce vă preocupă, la ce proiect lucrați? Cât de aproape suntem de un nou roman?

Lucrez la un capitol care va face parte din ultimul meu roman, Raport asupra singurătății, și scriu din când în când editorialul la Cultura. Mai am numeroase proiecte, dar la această vârstă, vorba unui înțelept zen, nu știi ce te poate aștepta: ziua de mâine sau eternitatea.

Scrisul v-a făcut liber, ați scris liber, ați spus lucrurile în care credeți. De ce vă este astăzi teamă?

Ar trebui să spun că de moarte și recunosc că nu o pot ignora, dar mai mult decât de moartea mea, cel mai frică mi-e de prostia agresivă care omoară tot. Oamenii s-au predat, iar unii n-au aflat că fără educație, sănătate și hrană cât de cât suficientă nu putem aștepta viitorul, devenim o turmă inertă pe care te miri cine își poate exersa prostia și ura. Tot un înțelept zen era de părere că întunericul poate fi învins de o banală lumânare. Din păcate, cei care ar avea această obligație simulează gestul aprinderii, le este frică și lor de adevărata lumină și, până una-alta, în buna tradiție națională, se lamentează, dau vina pe alții. Din păcate, românii luptă pentru cele mai bizare cauze, sunt gata să apere orice: diverși câini stradali, echipe mediocre de fotbal, dar nu și propria lor libertate. Se angajează sub drapelul unor efemeride, al unor steluțe de o clipă, dar își neglijează eroii și adevăratele lor valori care ar putea sta la loc de cinste în orice altă civilizație. Moartea a devenit un fel de dascăl național: abia când moare cineva important, nația află ce mare valoare am avut. Apoi se instalează uitarea, pentru mult timp sau pentru totdeauna. Până la urmă, din ce s-ar putea vedea că în această țară ar exista intelectuali adevărați?

 

Spuneați că părăsind medicina ați iubit-o și mai mult și că pasiunea pentru literatură le-o datorați unora dintre profesorii pe care i-ați avut la medicină. Despre cine e vorba, cum?

În ciuda primitivismului epocii în care se afla țara, a pavlovismului aberant în care toate erau reflexe cortico-subcortico-endocrino-viscerale, când Lepeșinskaia descoperise trecerea de la materia vie necelulară la materia vie celulară, am avut șansa unor profesori excepționali care, imediat după Marea Unire, și-au părăsit catedrele și laboratoarele de mare performanță din străinătate și au revenit în țara întregită între hotarele firești, pentru a pune umărul la ridicarea ei. Așa a apărut Școala Medicală Clujeană, unde știința și cultura se întâlneau în mod fericit. Îmi amintesc că unul dintre subiectele pe care le-am avut la semiologie era aortita sifilitică. Profesorul Goia m-a întrebat ce scriitor a avut această maladie și astfel am spus tot ce știam despre Guy de Maupassant. Pe atunci, se țineau conferințe săptămânale pe teme de cultură generală: Hațieganu, Pamfil, Bologa sunt câteva dintre numele mari care făceau neîncăpător amfiteatrul de la Medicală 2. Apoi orchestra medicilor, condusă de profesorul de boli contagioase, compozitorul Liviu Comes, dădea frecvent concerte. În oraș trăiau Blaga, Agârbiceanu, D.D. Roșca, Constantin Daicoviciu, David Prodan, Emil Isac, Romulus Ladea, Ștefan Braborescu, Eugeniu Speranţia, a cărui voce parcă o aud și acum: “Se răsâpește vechea poezie…” Mai trăia „scriitorul proletar” Nagy István, mereu revoltat pe cei „cu luntrea în doi curi”, şi multe alte personalităţi importante din știință, muzică, arte plastice, teatru, operă. Orice s-ar fi întâmplat, nu lipseam de la niciun spectacol de teatru, de operă, unde colegii mei, cei cu voce și mai decorativi, se angajau ca figuranți, în timp ce noi, cei lipsiți de acest dar, ne mulțumeam, pentru câțiva lei, să descărcăm vagoane în gară. Știam că la ora zece douăzeci, seara, când se cânta Marșul triumfal din Aida, intra pe ușa Operei Române profesorul nostru, Grigore Benetato, care la examen ne lăsa cu toate cărțile la noi, atâta doar că, de cele mai multe ori, ne uita în sală până în zori, ba chiar și mai mult. Cât despre mine, a existat pe lângă Catedra de psihiatrie un cerc de psihopatologie literară condus de profesoara Aurelia Sârbu. Sub îndrumarea ei am studiat psihopatologia personajelor lui Shakespeare. Lucrarea mea de diplomă se intitula: Shakespeare în psihiatrie, în care dovedeam că Marele Will descrisese cu lux de amănunte o parte dintre maladiile psihice care aveau să primească un nume și o identitate distinctă după niște sute de ani. Ofelia suferea de schizofrenie hebefrenică, Regele Lear  avea demență senilă, Hamlet – psihastenie etc. Pe atunci, n-am putut cita numeroșii autori pe care-i studiasem, deoarece psihanaliza era interzisă, iar în partea noastră de lume psihopatologia literară era o bizarerie. Graţie profesoarei Aurelia Sârbu n-am învățat numai psihiatrie adevărată, ci și cum se învață psihiatria, literatura etc. Am avut o șansă uriașă. Un alt profesor, Octavian Fodor, rectorul de atunci, m-a ajutat să înțeleg nu numai genetica, și ea interzisă, ci și artele plastice și, mai ales, cum să învingi cea mai cumplită maladie. Și-a scris tratatele, cercetările și eseurile abia din clipa în care a descoperit numele maladiei care îl încercase.

 

Tinerii de azi citesc mult mai puțin, sunt mai superficiali, sunt asaltați de informație, multă de proastă calitate… Dacă ar fi să citească o singură carte semnată de Augustin Buzura, pe care a-ți alege-o?! De ce?

Tinerii de azi au nevoie de un climat de respect pentru carte și pentru educatori. Dar într-o țară în care haosul, diletantismul și mitocănia stăpânesc totul este firesc să se întâmple așa ceva, mai ales că, la noi, cărțile sunt foarte scumpe și sunt promovate în primul rând cele ale telescriitorilor și ale vedetelor de-o clipă. Acolo unde există profesori adevărați există și elevi adevărați. În condițiile în care profesorii sunt rău plătiți, umiliți, este o minune că mai există olimpici, licee care, prin nu știu ce minune, reușesc să-și păstreze prestigiul. Ce recomand? Oricare dintre romanele pe care le-am publicat.

 

Ați trăit și scris sub cenzură, bătându-vă pentru fiecare frază. Cum vedeți acum provocarea de a scrie liber, fără cenzură, sau mai precis cum arată cenzura de astăzi?

În ceea ce mă privește, am scris întotdeauna în libertate. Nici nu aș fi putut altfel. Cei ce îmi vor citi cărțile vor descoperi că am spus lucrurilor pe nume, că am spus adevărul întreg, nu doar l-am sugerat. Astăzi, cenzura economică este mai dificilă decât cele existente pe vremea Răposatului de la Târgoviște. Din  păcate, confrații mei de azi nu sunt preocupați de libertate și demnitate. Iar NATO ne poate apăra de ruși, dar nu și de propria noastră prostie.

 

Ce mesaj ați vrea să transmiteți cititorilor noștri, medici? Spuneați că “Dacă nu te interesează libertatea, demnitatea şi tot ceea ce face dintr-o fiinţă un om, există prea puţine şanse ca textele să-ţi supravieţuiască”. Cum ați extrapola această idee în sănătate?

Înainte de Revoluție mă interesasem cum funcționează sistemul sanitar în țara în care un coleg ceruse azil politic. “La noi e foarte simplu, îmi spuse: Jumătate psihiatri și jumătate nebuni.” În spaţiul nostru, însă, prisosesc nebunii și cam lipsesc psihiatrii. Cei care ar avea neapărată nevoie de ei au o robustețe deosebită, iar dacă o continuăm tot așa, vor trebui internați puținii oameni normali care vor rămâne. Am un mare respect pentru profesia de medic – atât de complicată și de necesară. Dacă n-am făcut mare lucru ca medic, ca pacient soarta m-a trimis în câteva dintre cele mai mari clinici ale lumii, pentru că altfel nu s-a putut. De trei ori am avut șansa să mă reîntorc la viață, semn că aș mai avea ceva de spus. De aceea, niciun superlativ nu mi se pare suficient pentru această minunată profesie în care se împiedică toți subdezvoltații.

 

 

 

AUGUSTIN BUZURA

S-a născut la 22 septembrie 1938 în localitatea Berinţa, jud. Maramureş. Absolvă Liceul „Gh. Şincai” din Baia Mare în 1955 şi Facultatea de Medicină Generală din Cluj în 1964, însă renunţă la profesia de medic pentru o impresionantă carieră literară. Începând din 1965 este secretar general de redacţie, iar din 1990, redactor-şef al revistei clujene „Tribuna”.

În 1963 debutează cu o carte de povestiri, Capul Bunei Speranţe, urmată în 1966 de un volum în acelaşi gen, De ce zboară vulturul?

S-a consacrat însă în faţa publicului prin romanele sale, prin care şi-a dovedit opoziţia faţă de regimul comunist totalitar, ceea ce însă i-a atras asupră-şi o atentă cenzură.

Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988), Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), Raport asupra singurătăţii (2009) au fost editate şi reeditate, în ţară şi în străinătate, fiind traduse în engleză, franceză, germană, rusă, chineză, suedeză, maghiară, poloneză, spaniolă, slovenă.

Opera sa cuprinde şi un volum de eseuri – Bloc notes (1981), un volum de memorii şi interviuri – Tentaţia risipirii (2003), reeditat în 2009 sub titlul A trăi, a scrie şi un volum de convorbiri – Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ştefănescu (2004).

Este autorul unor scenarii de film: Orgolii, după romanul cu acelaşi nume, Pădureanca, după nuvela lui Ioan Slavici, şi Undeva în est, după romanul Feţele tăcerii.

Augustin Buzura este membru al Academiei Române, fiind distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1970, 1974 şi 1980, iar în 1977 cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Împreună cu mari personalităţi europene este membru fondator, în 1987, al Fundaţiei Culturale Europene “Gulliver” din Amsterdam.

În 1990 înfiinţează la Bucureşti Fundaţia Culturală Română, al cărei preşedinte va fi până în 2003, când, pe structura acestei instituţii, organizează Institutul Cultural Român, al cărui preşedintele este până în 2005.

A fost decorat de numeroase instituţii din străinătate, reprezentând şi promovând cultura românească în lume. Ordinul naţional „pentru Merit” în grad de Mare Cruce (2000), Ordinul brazilian „Rio Branco” în grad de comandor, Ordinul mexican „Vulturul aztec” sunt numai câteva dintre aceste recunoaşteri.

A fost preşedinte al Filialei Române a Asociaţiei de Cultură şi Ştiinţă Europeană cu sediul la Roma şi membru în Comitetul director al Centrului Euro-Atlantic.

Este fondator, sub egida Fundaţiei Culturale Române, al mai multor publicaţii de notorietate. În 2005 relansează revista săptămânală “Cultura”, iar editorialele şi articolele publicate aici sunt reunite în 2012 în două volume, Canonul Periferiei şi Nici vii, nici morţi.

 

 

 

Cel mai frică mi-e de prostia agresivă care omoară tot.

 

Cei ce îmi vor citi cărțile vor descoperi că am spus lucrurilor pe nume, că am spus adevărul întreg, nu doar l-am sugerat

 

 

 

Foto: Mihai Adrian Buzura

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply