Prof. Carol Stanciu a avut șansa pregătirii în străinătate în anii ’70, pe care a valorificat-o prin muncă asiduă și pricepere atât în activitatea clinică, cât și în cercetare, și a fructificat-o cu asupră de măsură acasă, la Iași, unde a dezvoltat o performantă școală de gastroenterologie și a creat primul institut de profil din țară. A făcut cercetare de nivel internațional, a fost rector, decan, mentor și profesor, punând sub semnul generozității o carieră de excepție. Ca soluție pentru exodul tinerilor bine pregătiți, consideră că în medicină ar trebui să existe un “numerus clausus” și, ca și în occident, un contract între statul care finanțează pregătirea și student.
Care au fost principalele momente ale activității dvs. profesionale? Ce a însemnat internshipul din Anglia, în 1970-1973?
M-am născut într-un sat de români din Ardeal, Nădăstia de Jos, o regiune încărcată de istorie, în apropierea țării Hațegului, la doi pași de Sarmisegetuza, cu Parângul și Retezatul aproape. Am crescut pe câmp, m-am adăpostit de ploaie sub calul nostru, am păscut vacile cu mare drag de luncă și de animale, am cosit și am arat. Am urmat Liceul de băieți “Mihai Viteazul” la Alba Iulia, unde am avut șansa unor dascăli profesori universitari dați afară din facultăți de regimul comunist. Ce dascăli! Ce oameni! Ce uriași! Sunt rod al timpurilor în care un copil de țăran isteț putea pleca, pe jos, cu o traistă ce cuprindea tot ce avea și putea ajunge domn, în sensul adevărat al acestui cuvânt. Aceasta este rădăcina vieții mele, care mi-a influențat multe decizii.
Am fost beneficiarul primului acord între Guvernele României și al Marii Britanii care a prevăzut perfecționarea a 5 medici români pentru minim 6 luni. Din cei 5, 2 au rezistat mai mult de 6 luni. Pentru mine a fost un miracol. În primul rând alegerea mea, cu susținerea mentorului meu, Prof. Constantin Strat. Acolo m-am trezit că nu prea știam engleză – eu credeam că știu – și în prima săptămână doar rușinea m-a făcut să nu mă întorc. Din fericire, la începutul stagiului au avut o problemă de diagnostic, dezbăteau un bolnav cu durere abdominală acută, intermitentă, la un tânăr care semăna perfect cu un pacient tratat de mine chiar înainte de plecare. M-am trezit vorbind, jumătate englezește, jumătate latinește – porfiria acută intermitentă – și profesorul a sărit de pe scaun, a chemat asistenta și au solicitat un examen de urină care a confirmat diagnosticul. Noroc, desigur! Din acel moment profesorul m-a adoptat! Pregătirea temeinică în medicina tradițională m-a salvat. Totul a fost de atunci posibil. La șase luni mi-a recomandat să mă prezint la un concurs pentru un post publicat în Lancet pentru research fellow; s-au prezentat 6 medici, 3 englezi, 2 indieni și eu. Am fost alesul! Au urmat 3 ani în care am devenit medic cu toate drepturile.
Specialitatea de gastroenterologie spre care m-am îndreptat era la început și în Anglia, și totul trebuia descoperit. Endoscopia era în dezvoltare, în România nu existau endoscoape flexibile. Am luat contact cu dezvoltarea tehnologică și imediat m-am înscris la cursuri, devenind în anii aceia un endoscopist experimentat și cunoscut. Vedeam toți pacienții din spital. Mai mult, Dr. J.R. Bennett, cu care lucram, cunoscut în toată lumea, m-a inițiat în cercetare. Am publicat împreună, de cele mai multe ori eu ca prim autor (lucru care m-a mirat și pe care l-am aplicat la rândul meu acasă) lucrări pivotale, unele priorități mondiale, în Gut, Lancet, British Medical Journal, American Journal of Gastroenterology etc. Am participat cu prezentări la toate congresele de gastroenterologie din Anglia, Canada etc. Dr. Bennett mi-a lăsat practic clinica pe mână. Eu făceam vizita, eu făceam endoscopiile, eu decideam. Munceam permanent dar cu plăcere, așa cum făceam acasă și cum am făcut când m-am întors. Dormeam în spital – acolo aveam locuința. M-am bucurat de prietenia tuturor fără rețineri sau discriminare. Salariile nu erau mari și nu cred că am realizat că nivelul de trai era mai bun. În același timp, m-am înscris pentru ECFMG (examenul american pentru recunoașterea diplomei) și cred că am fost primul român care am luat acest examen. Eram bun de plecat în America sau Canada. Colegii din Anglia oricum credeau că voi rămâne. Eu primeam, începând din al treilea an, săptămânal, o telegramă de la Ministerul Sănătății cu un singur rând: “Vă rugăm să vă întoarceți acasă”. Am început să mă gândesc să mă întorc. Aveam doi copii mici acasă.
Și în vest, și acasă, profesia medicală este fundamental aceeași, chiar dacă în condiții și cu tehnologii diferite. Am realizat diferențele la întoarcere. În Anglia toată lumea în spital era extrem de disciplinată, în mai mare măsură decât în România comunistă. Am realizat la întoarcere că libertatea de mișcare de care mă bucurasem (am participat în acei ani la toate congresele din Europa, Canada și vizitasem Statele Unite) nu mai era posibilă. Am vrut să mă duc în Bulgaria la un congres și am rămas stupefiat că nu mi-au dat voie. Abia după câțiva ani mi-au dat voie.
Diferențele dintre sistemele medicale erau mari, dar nu atât de mari ca acum. Atunci medicina era bazată mult pe clinică și în Anglia, iar tehnologia abia la început. Am învățat tehnicile specifice gastroenterologiei la începutul dezvoltării lor în Anglia și le-am implementat în țară, iar pe măsură ce apăreau altele încercam să țin pasul. Astăzi, diferențele sunt mult mai mari pentru că medicina s-a dezvoltat exponențial și noi nu am putut ține pasul. Mă refer la medicina de vârf! În România există câteva centre universitare în care medicina face performanță, iar restul spitalelor fac o medicină destul de limitată.
După Anglia, am fost în Olanda, Danemarca, în Germania anual, iar după 1989 am fost visiting professor în Japonia, SUA, Italia. Pe lângă abilitățile practice legate de endoscopia digestivă, care m-au făcut un erou la întoarcerea în țară, mai important a fost că am învățat disciplina cercetării, să scriu articole științifice și să perseverez pentru publicare, am înțeles profund importanța contribuției personale și a recunoașterii. Am devenit cunoscut pe tot globul, articolele scrise atunci au fost cartea mea de vizită internațională. Fără Anglia, nu cred că aș fi putut fi ales 20 ani mai târziu chairman la Organizația Mondială de Gastroenterologie, unul dintre cei 5 care reprezentau conducerea. A fost un triumf extraordinar! Am fost ales prin vot secret de către reprezentanții a 101 țări la Congresul Mondial desfășurat la Los Angeles, chairman al Comitetului de Etică, poziția cea mai înaltă ocupată de un medic român într-o asociație mondială. Timp de 8 ani am avut privilegiul de a vizita numeroase țări, pe toate meridianele, și să fiu primit de personalități ale vremii. Cea mai emoționantă întâlnire a fost cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia lansării screeningului cancerului colorectal.
Mare parte din cariera Dvs. s-a desfășurat în comunism. Ce considerați că a rămas în memoria colectivă și ne impactează și astăzi?
Am practicat medicina aproape 30 de ani în comunism și o practic de 32 de ani în capitalism. În memoria colectivă este înrădăcinată idea, generoasă și plină de omenie, că medicina este gratuită, accesibilă tuturor și că fiecare, indiferent de contribuție, trebuie să primească îngrijire medicală maximal. În Anglia acest lucru era și este valabil și acum, sistemul lor centralizat asigură tuturor îngrijirea necesară, însă cu timpi de așteptare. În România, după 1990, sistemul a tot încercat să schimbe această credință și să facă populația să înțeleagă asigurarea medicală, mai nou cea diferențiată. Spitalele sunt din comunism și, în ciuda amenajărilor, nu s-au putut face circuite corecte aproape nicăieri. S-au schimbat reguli, au apărut criterii de acreditare, s-au clasificat spitalele, dar în esență sunt tot acelea, de neacreditat. Au apărut contractele cadru dintre CAS și furnizorii de sănătate, bazate pe principii în aparență corecte, dar cu finanțare insuficientă. Marea majoritate a investițiilor în aparatură se face centralizat, prin Minister, și sunt absolut insuficiente. Presiunea mass-media și așteptările pacienților de la sistemul sanitar cred că sunt incomparabil mai mari. Azi, toată lumea compară îngrijirea din spitalele românești, finanțată cu maxim 500 lei/zi, cu cea de la Viena, finanțată cu 3-10 mii de euro/zi. Doar cu bună credință și dedicație nu se rezolvă problemele!
Ați fost decan, rector la UMF Iași. Ce poate face un conducător de la acest nivel, în condițiile în care sistemul în general este centralizat?!
Am fost rector între 1992 – 2004, primul din țară ales în primul mandat prin vot universal. A fost cea mai mare onoare a vieții mele, dar și cea mai zbuciumată perioadă. Universitatea era ca infrastructură o ruină și am refăcut-o complet. Am înființat împreună cu Prof. Florin Topolniceanu o facultate nouă, Bioingineria medicală, mult hulită atunci, lăudată acum. Am început un corp de clădire de la zero – corpul Kogălniceanu, astăzi mândria universității. Am deschis calea avansărilor în grad didactic pentru o generație care înțepenise de peste 20 de ani la gradul de asistent universitar. Îmi face plăcere să-mi aduc aminte că am contribuit la formarea unei pleiade de profesori ai Universității ieșene, prieteni sau mai puțin, fără deosebire. Voi numi doar câțiva: Dragomir Cristian, Datcu Georgeta, Cosovanu Mihai, Târcoveanu Eugen, Rusu Valeriu, Dragomir Dragoș, Chisăliță Dorin, Plesa Costel, Datcu Mihai, Georgescu George, Covic Maria, Covic Mircea, Pandele George, Georgescu Ștefan, Moraru Evelina, Astărăstoaie Vasile și mulți alții. Am fost suspendat de un ministru (i-am uitat numele) și i-am arătat ce înseamnă autonomia universitară, ordinul său fiind fără efect! Am fost amestecat, poate și datorită unui grad de naivitate, în scandaluri care nu mi-au făcut bine nici mie, nici universității, și nu am știut întotdeauna să gestionez relația cu presa. Am fost lăudat și foarte mult criticat. Cred că am fost printre primele “victime” ale campaniilor conduse prin internet prin Forumul Academic Român, astăzi paralizat. După ce nu am mai fost rector, detractorii mei de pe acel Forum au ajuns în funcții și nu au realizat mai nimic! Forumul Academic a rămas, de astă dată, tăcut!
Sunt dedicat Universității mele, pe care am servit-o cu toată credința. Poarta Nădejdii, situată în fața universității, care a rezistat împotriva tuturor încercărilor de dărâmare (fiind apărată chiar cu bastonul de Academiacianul V. Râșcanu), prin care trec zilnic sute de studenți și medici, este nădejdea mea și a altora în mai bine.
Decan am fost după rector. Am reformat curricula și m-am aplecat asupra unor lucruri punctuale legate de organizarea actului didactic.
Cum apreciați acum învățământul medical? Vorbim de o creștere sau de o scădere a calității? România investește în medici, totuși mulți nu rămân aici.
Ce se poate face?
Învățământul medical românesc încearcă să rămână măcar la calitatea avută anterior. S-a reorganizat, urmărește criteriile europene, orar, încărcătură didactică. Sunt foarte mulți studenți la majoritatea universităților, serii mari, grupe mari, interacțiunea dintre profesor și student e limitată. Studentul nu are disciplina studiului individual, nu aprofundează. Este tras în toate părțile de o aglomerare de discipline fără o secvențiere logică. Există studenți excepționali, vârfuri care nu reprezintă sistemul. Învățământul are datoria să ajute, să inițieze, să îndrume pe cel care nu se descurcă singur, pe cel mediu. Pe de altă parte, faptul că studenții noștri plecați în străinătate se descurcă bine și reușesc să se integreze ușor înseamnă că școala nu este slabă. Baza cunoștințelor este asigurată. Aprofundarea nu prea!
Pentru învățământul superior medical trebuie un “numerus clausus” clar definit. Să producem atâția doctori câți ne trebuie și să existe un contract între statul care finanțează școala și student. Un număr de ani trebuie să deservească țara care a achitat pregătirea. Poate ar fi necesar un proiect similar cu cel inițiat de Președintele Clinton, de tipul “Invest more, demand more”, cu standarde clar definite.
Activitatea dvs. științifică s-a concretizat în articole prestigioase, unele premiere mondiale.
Există două etape distincte: cea din Anglia și din primii ani după întoarcere, care s-a adresat în primul rând tulburărilor motorii. Cât am fost rector și decan am publicat mai puțin. A urmat a doua perioadă, la vârsta înțelepciunii și a maximei generozități, când am început iar proiecte de cercetare în domenii predominant clinice alături și pentru valuri de tineri colaboratori pe care i-am crescut. Am publicat din 2008 peste 100 de articole indexate Clarivate cu o echipă din ce în ce mai largă de colaboratori. Am publicat alături de echipe din străinătate și în ultimii ani în Gastroenterology, Lancet Infectious Disease. Sunt fericit că am ajutat atât de mulți tineri să învețe ce este cercetarea medicală și să publice.
Dintre toate articolele, unul are o poveste specială. Am cercetat printre primii din lume motilitatea intestinală. Nu se știa mare lucru despre subiect și nu era descrisă activitatea normală. Analizând traseele, eu am sesizat un pattern repetitiv pe care l-am considerat important și am vrut să public rezultatele. Am trimis lucrarea la câteva reviste care au spus că sunt artefacte, că nu mai există ceva similar descris și a fost refuzată. Întors acasă, am publicat lucrarea în Revista medico-chirurgicală, cea mai veche revistă medicală din România. În mod uimitor această lucrare a fost citită și recunoscută, fiind citată și comentată. Această lucrare a fost o contribuție prioritară în lume.
Un aspect al carierei mele pe care-l consider o adevărată capodoperă a medicinei ieșene este înființarea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie, primul din țară. Capodoperele sunt excepții de care trebuie avut grijă! Au fost încercări multiple de desființare completă a acestuia, de către indivizi al căror nume s-a uitat!
Pentru că aveți o carieră de decenii, dați-ne exemple de schimbări ale abordării medicale asupra unor boli, tratamente etc.
Sunt nenumărate exemple. În general, clinica, semiologia a rămas aceeași. Eu am predat și Semiologie Medicală, pe care o numesc regina învățământului medical. Această parte trece testul timpului, sunt semne și simptome valabile de milenii. Înțelegerea etiologiilor, fiziopatologiei, investigațiile paraclinice și multe terapii s-au schimbat radical. Voi da exemple din gastroenterologie, specialitatea mea de suflet (sunt și internist).
Boala ulceroasă a suferit odată cu descoperirea unei bacterii – Helicobacter pylori – care are capacitatea să trăiască în mediul acid din stomac și să producă inflamație cronică, o schimbare radicală de paradigmă. Această infecție se consideră factor etiologic pentru majoritatea ulcerelor gastrice și duodenale în absența consumului de antiinflamatorii nonsteroidiene. Dintr‑o afecțiune care chinuia pacienții timp de decenii, care apărea în fiecare primăvară și toamnă, azi un tratament de 7-14 zile o poate vindeca pentru totdeauna. Descoperitorii bacteriei – Marshall și Warren – au luat premiul Nobel în 2005.
O revoluție mai recentă, onorată de asemenea cu un Nobel (2020), este în hepatita virală C. Am practicat mulți ani medicina fără să știu că există hepatita virală C. Prima sa descriere a fost sub numele de hepatita non A non B. În 1989 s-a descris prima dată virusul C, iar în 2014, la doar un sfert de veac, au apărut tratamente antivirale directe cu administrare orală care vindecă infecția, deschizând perspectiva eradicării virusului C în lume. Cred că este cea mai mare descoperire din specialitatea mea cu care am fost contemporan. Netratată, infecția virală C poate duce la ciroză hepatică, cancer hepatic și deces. După 8-12 săptămâni de tratament, infecția este eradicată! O minune! E însă datoria noastră, a acestei generații de gastroenterologi-hepatologi, împreună cu infecționiști, epidemiologi, mass-media, de a contribui la eliminarea virusului C. Fiecare, în țara lui, trebuie să contribuie la screening și să ofere șansa terapiei celor infectați. Sunt implicat într-un program european LIVERO-2 care se desfășoară în sudul și nord-estul țării și vreau să contribui cu toată puterea la acest demers istoric.
Câteva cuvinte despre mentorii dvs.
Prof. Constantin Strat este părintele meu în medicină. M-a adoptat de când eram intern, copil al nimănui, văzând probabil ceva potențial în mine. Îl țin minte cu drag când m-a dat afară de la curs trăgându-mă de cravată pentru că am râs (cred că am râs, eram vesel), dar mai ales pentru lumina pe care a adus-o în viața multor studenți și mie, în special. A avut și vizionarismul să înțeleagă că e nevoie de medicină internă orientată spre gastroenterologie, împingându-mă spre aceasta. Era un adevărat patriot și un iubitor înfocat al Iașului, pe care mi le-a cultivat și mie.
J.R. Bennett mi-a fost mentorul occidental, m-a învățat cercetare, endoscopie, manometrie și m-a făcut să mă simt acasă în occident. Era omenos, prietenos, deschis și mi-a dăruit șansa unei cariere de excepție. Nu i-am spus-o suficient de des! L-am invitat și onorat la UMF “Gr. T. Popa” când eram Rector și a fost foarte fericit.
Dar despre elevii dvs.?
Am elevi care astăzi sunt pensionari și alții care sunt astăzi rezidenți, care practică în România sau pe alte meridiane. Am împărtășit cu fiecare generație aspecte diferite în funcție și de etapa mea de viață, dar pe toți i-am învățat că nu există medicină în afara umanismului profund care trebuie exersat zilnic până ajunge la perfecțiune. Pe toți i-am împins către potențialul maxim. Am promovat în disciplina mea 4 profesori, 3 conferențiari, numeroși șefi de lucrări. A fost probabil prima dată în România când un șef de disciplină a promovat în aceeași catedră încă 4 profesori!!! Desigur, au apărut săbiile care nu încăpeau în teacă, dar nu-mi pare rău! Timpul a trecut și au rămas doar lucrurile bune. Sunt mândru de toți elevii mei!
Cred că pot spune că într-un fel am avut ca discipoli toată generația de gastroenterologi ai țării imediat după Revoluție. Am deschis hotarele pentru ei organizând repetat prin puterea, relațiile mele și marea generozitate a unei echipe din Olanda (Chris Mulder, Mark Blankenstein, dr. Nelis) și a uneia din Italia (Prof. R. Assisi), cursuri în Olanda și Zilele Româno-Italiene de Gastroenterologie și Cultură.
Un eveniment organizat de mine, cred cea mai frumoasă binecuvântare dăruită discipolilor mei, este audiența la Papa Paul al II-lea, unde peste 50 de gastroenterologi români au avut fericirea să-l audă, într-o română impecabilă, spunând: “Un cordial bun venit grupului de intelectuali români și vă binecuvântez pe voi și familiile voastre”.
Ce mesaj aveți pentru colegii dvs. medici?
Mă consider un mare privilegiat al sorții fiind și medic, și dascăl, având atât menirea de a ușura suferința, dar și de a călăuzi tineri în efortul continuu care caracterizează învățarea medicinei. A fi doctor în țara ta, a ajuta neamul tău, a educa poporul tău e pentru mine ceva sacru. În țara ta, chiar când nu ești înțeles, nu ești ajutat, nu-ți bate vântul în pânze, ai sentimentul de acasă, de apartenență, ai o ușă la care să bați. Economia României a forțat milioane să ia drumul pribegiei. Doctorii au însă posibilitatea să rămână și să facă o schimbare în bine aici, acasă. Pentru mine, Iașul e un loc sfânt și zilnic mă plimb pe urmele lui Eminescu, Cuza, Kogălniceanu. Recunosc și talente contemporane – sunt încântat văzând “Himera” pisică a lui Felix Afteni de pe Lăpușneanu. Vizitați Iașul pentru că – spunea Iorga – “Sunt români care n-au fost niciodată la lași, deși nu ar trebui să fie niciunul”.
Cred că medicina viitorului este știință, tehnologie și mai cu seamă umanism.
Activitatea științifică
Premiere mondiale
Motilitatea gastro-duodenală cu înregistrări continue timp de 24 de ore la persoane sănătoase
“The first demonstration of periodic migrating presure activity in man was made by Stanciu and Bennett”
(Prof D. Wingate. Dig Dis Sci 1981 – “Backwards and Forwards with the Migrating Complex”)
Refluxul gastroesofagian
– înregistrare continuă a ph-ului porţiunii inferioare a esofagului 15 ore
– citare în peste 1000 publicaţii
Tratamentul stenozelor esofagiene
– Stanciu C, Price J, Bennett JR. A safer method of dilating oesophageal strictures. Lancet 1974; 2: 1141-1142
– citare în 500 articole şi 20 cărţi
