Prof. George Călin este unul dintre cei mai valoroşi cercetători români care, în laboratorul său de la MD Anderson Cancer Center, studiază rolul microARN-urilor în cancer şi modalităţile de aplicare practică a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice. Laboratorul său atrage finanţări de milioane de dolari. Spune că e un cercetător cu noroc: a descoperit, împreună cu prof. Carlo Croce (SUA), că microARN-urile sunt implicate în leucemii, prima evidenţă că genele necodificante sunt alterate în bolile umane. A demonstrat astfel rolul extrem de important al acestora în leucemii şi cancer, demontând o paradigmă anterioară. Articolul său din 2002 are peste 1500 de citări! Spune că norocul se defineşte simplu în cercetare: idei bune şi perseverenţa de a le demonstra la locul și momentul potrivite. Şi restul?! Restul este pasiune pură!
Punctați principalele momente ale parcursului dvs. profesional. De ce ați optat pentru medicină?
Profesiunea de medic este cea mai frumoasă din lume. Poate doar cea de cercetător o egalează. A fi un adevărat cercetător nu este un plan, este o chemare naturală, adică așa ești și nu te poți schimba. Dacă vreți, se poate numi destin! De când mă știu, am fost curios, am încercat să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri într-un fel care nu corespondea normei, uzualului, rutinei. Medic fiind, nu mi-e greu să găsesc întrebări pentru două vieți, nu pentru una… Îmi doresc doar să fiu capabil să dau mereu răspunsuri care să ajute pacienții. Asta da, este greu, dar în același timp provocator! Îmbinarea între cele două profesii, de medic și de cercetător, m-au făcut să înțeleg că există miracole în fiecare zi.
Ați avut un mentor care v-a îndrumat în carieră?
Îi datorez enorm Profesorului Dragoș Ștefănescu de la Institutul „Victor Babeș” din București. De la domnia sa am învățat ce înseamnă o metodă de cercetare științifică, cum se scrie un articol științific. Am început să lucrez când eram student în anul II la Facultatea de Medicină din București și am continuat tot așa, după-amiază de după-amiază, pentru aproape zece ani, până când am plecat în Italia, în 1997. După aceea, în perioada de un an petrecută în România, între 1999 și 2000 ne-am reîntâlnit, dar de data aceasta la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, unde am pus împreună bazele primului laborator de genetică legală. De asemenea, am avut marele noroc să am doi mentori în cercetătorii Massimo Negrini și Carlo Croce, ambii faimoși și dispuși să te arunce în apă și să vadă cum înoți. Sigur, am avut un strop de noroc, nu m-am înecat, cel puțin până acum!
Ce v-a determinat să plecați din România? De ce SUA?
Am plecat din România exact pentru a face cercetare la nivelul cel mai înalt la care mă pot adapta. Nu spun că am ajuns încă la cel mai înalt nivel, dar zi de zi încerc să învăț ceva în plus și să devin mai bine pregătit. Nu eu am ales SUA, ci așa a fost să fie – am fost ales, dintr-o mulțime de italieni din laboratorul din Ferrara, unde am lucrat între 1997 și 1999, pentru a pleca la Kimmel Cancer Center în Philadelphia în laboratorul condus de Carlo Maria Croce, unul dintre cei mai buni geneticieni din lume. Altfel spus, am avut norocul să fiu în locul potrivit la timpul potrivit, exact când genomul uman a fost secvențiat complet.
Care au fost primele impresii din SUA, cum aţi fost primit? V-a ajutat sau a fost o piedică faptul că sunteți român?
Am fost primit ca toți nou-veniții în cercetarea din Statele Unite – muncă și iar muncă! Nu cred că este nimeni interesat să-ți pună piedici pentru că ești român, în țara asta ești bine primit dacă respecți regulile jocului, care în cercetare sunt simple – muncește, descoperă și afirmă-te! A fi român este chiar un avantaj în cercetare, pentru că suntem un popor de oameni cu imaginație și ne folosim mult intuiția. Și ce poate fi mai frumos în viață decât să ai copii sănătoși, iar de dimineața până seara să te poți ocupa de pasiunea ta – cercetarea și să mai fi și plătit pentru asta? Este adevărat că ești mereu în competiție, dar nu rămâne nimeni în cercetare dacă nu iubește competiția și nu iubește sentimentul de a fi câștigător. Desigur, nu se câștigă mereu, dar nu cred că există în lume un cercetător adevărat care să nu simtă emoție și bucurie atunci când își vede un articol publicat și apoi citat sau discutat de colegi. A fi cercetător înseamnă a fi toată viața un copil care se miră în fața minunilor naturii și încearcă să le descopere fața ascunsă, adică regulile după care ele apar. Nu că am reuși mereu, dar simplul fapt că poți să-ți pui întrebări și să găsești răspunsuri ne face pe noi, cercetătorii, fericiți! Cercetarea este o pasiune, nu cred că sunt mulți printre noi, cercetătorii, care și-ar începe lista pasiunilor cu altceva! Desigur, lista poate fi lungă, dar eu, dacă mă întreabă cineva care sunt pasiunile mele, tot cu cercetarea încep. Cine se aseamănă cu mine mă înțelege, cine nu… se minunează…
Pe ce se concentrează cercetările dvs.? Ce proiecte aveți în derulare, la ce lucrați?
Lucrez genomică în oncologie, adică studiez cum sunt modificate genele în celulele canceroase. Studiez o categorie nouă și aparte de gene, denumite non-codificante. Până acum circa un deceniu, exista o dogmă a biologiei moleculare considerată infailibilă – fiecare genă produce o proteină. În ultimii ani au fost decoperite gene care produc numai segmente de ARN cu rol de reglator al funcției proteinelor, dar nu produc și proteine. În laboratorul din M.D. Anderson Cancer Center în Houston, Texas, lucrez la proiecte variate legate de identificarea rolului unor gene necodificante foarte mici, de circa 21 de nucleotide, denumite microARNuri, în hemopatiile maligne și cancerele de colon. De asemenea, mă interesează să descopăr dacă expresia acestor gene în celulele maligne sau în plasma pacienților cu diferite boli (de exemplu șoc septic) ne poate ajuta în identificarea pacienților care vor dezvolta forme mai grave de boală sau forme rezistente la tratament.
Care considerați că este cea mai importantă realizare a dvs. de până acum?
Am fost și sper că încă sunt un cercetător cu noroc: am descoperit împreună cu profesorul Carlo Croce faptul că microARN-urile sunt implicate în leucemii, și aceasta a fost prima evidență că genele necodificante sunt alterate în bolile umane. Ani buni erau colegi care șușoteau pe la spate ca microARN-urile sunt, în fapt, ARN-uri degradate – datorită dimensiunii lor mici – deci nu au cum să fie importante… Acum sincer râdem noi, căci acel articol din 2002 a fost citat de peste 1500 de ori și alte șase articole ale mele pe aceeași temă – semnate cu colegii din locurile pe unde am lucrat – au fost citate fiecare de mai bine de 1000 de ori. În cercetare, norocul se definește simplu, prin a avea idei bune și a fi perseverent în a le demonstra atunci când ești la locul potrivit și la momentul potrivit. Restul este pasiune pură.
Devine cancerul vindecabil? Cât de departe suntem de acest vis?
Aș zice că anumite forme de cancer devin vindecabile, dar ca boală globală nu cred că acest vis se va îndeplini în curând. Simplu, cancerul este o boală genetică în care zeci sau sute de gene sunt alterate, deci va fi extrem de dificil în a reuși restaurarea stării de normalitate.
Cum vă finanțați cercetările? Care ar fi deosebirile față de sistemul european – din România, Italia – de a finanța cercetarea?
Pe căi multiple, aplicând pentru fonduri la cât mai multe foruri, la NIH, la fundațiile private, la familiile interesate să doneze bani pentru a finanța cercetarea. Cum și în SUA fondurile pentru cercetare s-au redus în ultimii ani, cheia succesului este să aplici și să tot aplici și să nu te lași bătut când granturile îți sunt respinse. Revii în competiția următoare nu cu unul, ci cu două, scrise și gândite mai bine. Aici, faptul că există un sistem de evaluare obiectiv și un sistem de colaborări multiple între cercetători cu înzestrări și abilități complementare este de mare ajutor. Nu comentez diferențele cu alte sisteme, pentru că nu mă simt – deocamdată – competent în a formula o opinie. Cum am avut plăcerea și bucuria de a deveni Visiting Profesor la cea mai bine cotată Universitate Medicală din România, cea din Cluj-Napoca, cu siguranță voi avea ocazia de a compara sistemele de finanțare între ele.
Dat fiind că ați experimentat sistemul medical american, preponderent privat, în ce măsură considerați că dezvoltarea segmentului medical privat este oportună în România?
Este o necesitate absolută dacă se însoțește de o creștere a calității actului medical.
Care sunt proiectele sau colaborările pe care le aveți cu România?
Mă bucur să învăț de la colegii cu care colaborez și am avut mereu norocul să continui relațiile de colaborare ani buni și frumoși și productivi. La București, colaborez de peste un deceniu și jumătate cu prof. Cătălin Vasilescu și prof. Vlad Herlea, ambii de la Spitalul Clinic Fundeni, unde am lucrat cu ani în urmă ca și gastroenterolog. Am reușit să publicăm împreună în jurnale de prestigiu, cum ar fi The New England Journal of Medicine, sau mai puțin celebre, dar mereu ne-am bucurat să descoperim și să lucrăm împreună chiar dacă separați uneori fizic de circa 10.000 de kilometri. La Cluj sper să fiu cel puțin la fel de norocos în colaborările viitoare și să reușim să creăm un grup de tineri cercetători care să se bucure în a face descoperiri în România. Centrul de Genomică al Universității de Medicină din Cluj este foarte bine dotat și organizat pe măsură, deci perspectivele sunt promițătoare. În plus, laboratorul meu din Houston este deschis tinerilor care vor să învețe; în cei cinci ani de când mi-am început cariera independentă s-au instruit peste 20 de cercetători cu statutul de visiting fellows, adică veniți să învețe și să strămute cunoștințele în țările lor natale. Doi dintre aceștia sunt români.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, noiembrie 2012.
