Prof. Gheorghe Burnei, chirurg ortoped pediatru la Spitalul “Marie Curie”, a dezvoltat 16 tehnici inovatoare folosite în întreaga lume în diverse afecţiuni ortopedice pediatrice și a marcat cu premiere naționale și internaționale dezvoltarea acestui domeniu în România. Până la 30% dintre pacienţii săi sunt străini, şi dacă ar vrea să-i opereze pe toţi care îşi caută salvarea în vârful bisturiului său ar trebui să-i programeze pentru următorii 5 ani. Deși are mii de operații la activ, prof. Burnei caută soluțiile unor cazuri deosebite luni și ani de zile. “Mi-a fost greu cu mine însumi”, spune prof. Burnei, pentru că tenacitatea, inventivitatea şi efortul până la epuizare nu sunt uşor de dus. Nici pentru sine, nici pentru ceilalți.
Cum vedeţi acum medicina, după atâtea premiere?
Medicina e grea, e foarte grea. E frumoasă, dar frumuseţea nu e pe măsura eforturilor, mai ales aici. Totuși, e frumos să fii medic în România, pentru că medicina îţi conferă de multe ori o aură pe care cu greu poţi să o câştigi în altă parte, având în vedere dificultatea cazurilor, numărul lor şi faptul că o serie dintre dificultăţile pe care le întâmpinăm în activitatea economică şi socială se reflectă şi în patologia existentă.
Viaţa pe care o ducem conduce la anumite boli şi patologie?
Exact. Şi există o nuanţare a patologiilor existente în fiecare ţară în parte şi, ca atare, există în România material destul pentru a te consacra.
De-asta aţi rămas în România, pentru că sunt atât de multe de făcut şi e loc de premiere?
Aici este un loc în care într-adevăr poţi să te manifeşti în plenitudinea capacităţilor tale, dar cu eforturi de zeci de ori mai mari decât în străinătate. Nu-mi pare rău că nu am plecat, pentru că am ajuns să fac aici ceea ce-mi doream. Pentru că la acel moment aveam foarte multe lucruri în program, lucruri care, dacă plecam, nu s-ar mai fi făcut. Cu siguranţă că această specialitate, în România, nu ar fi existat.
Când eraţi la Spitalul din Mangalia, a şaptea spiţă la căruţă – cum s-ar spune – aţi ştiut că aveţi bastonul de mareşal la Dvs?
Da, în medicină este ca-n armată, porneşti de la gradul de soldat şi ajungi la cel de general. Eu am avut bastonul ca fiecare dintre medicii care au plecat din Facultatea de medicină, şi fiecare l-a folosit cum a crezut de cuviinţă. Iar bastonul şi-a găsit eficacitatea şi rezultanta în urma a zeci de ani de activitate. Nu, n-am ştiut că am bastonul…
Deci a fost o surpriză şi pentru Dvs?!
Teoretic, da! După ce am constatat că de foarte multe ori colegii îmi spuneau că eu fac lucruri deosebite, după ce am sesizat că prof. Pesamosca m-a luat, când şi-a făcut echipa, la Spitalul “Grigore Alexandrescu”, deşi eram numai rezident, mi-am dat seama că într-adevăr trebuie să merg pe drumul pe care am pornit pentru că este singurul care îmi poate oferi posibilitatea ca tot ceea ce am de spus să spun.
Cum a fost cu contractul pe care l-aţi făcut între Dvs. şi prof. Pesamosca – un lucru neobişnuit, în care vă asumaţi nişte obiective, poate prea ambiţioase pentru vârsta, locul, momentul, poziţia din care veneaţi?!
Prof. Pesamosca m-a cunoscut foarte bine în rezidenţiat, a acceptat să fac parte din echipa cu care am plecat de la Spitalul “Grigore Alexandrescu”. A încercat să mă oprească înainte de a pleca la Mangalia, însă a trebuit să plec. Pentru a nu pleca n-aveam altă soluţie decât decizia Cabinetului 2. Eu n-aveam cum să ajung acolo, şi chiar dacă ajungeam cu siguranţă obţineam acelaşi rezultat, acela de a părăsi Bucureştiul şi de a merge la Mangalia, unde aveam repartiţia după rezidenţiat.
Prof. Pesamosca, cunoscându-mă, a venit de nenumărate ori la Mangalia, şi după ce a constatat că făcusem progrese nu numai în rezidenţiat, dar şi acolo, a solicitat să vadă un număr de pacienţi şi tehnica operatorie pe care o foloseam eu pentru tratamentul osteomielitelor acute. Osteomielitele acute existau frecvent în acea perioadă şi la un moment dat mi-am pus problema că ar trebui să găsesc o soluţie pentru vindecarea şi tratamentul acestor infecţii osoase grave, care dădeau copiilor un handicap fizic şi, ulterior, psihic. La Mangalia existau foarte mulţi copii cu această afecţiune. Veneau de la vârstă mică, se tratau, osteomielitele acute se cronicizau, erau trataţi toată viaţa şi părăseau spitalul ca adolescenţi sau tineri, vindecaţi după zeci de ani de tratament.
În urma unui procedeu pe care l-am aplicat acolo am reuşit să vindec osteomielitele acute, cu restitutio in integrum, după 30 de zile de tratament. Când prof. Pesamosca a auzit acest lucru, a vrut să verifice toate datele, să vadă pacienţii. M-a atenţionat din start că dacă cumva este un fals, relaţia dintre dânsul şi mine se strică. A venit, a constatat, m-a felicitat, iar acest procedeu a intrat în practica medicală şi este practicat la cazuri care se găsesc din ce în ce mai puţin datorită scăderii natalității, dar şi pentru că toţi şi-au însuşit tehnica. Este aplicat atât în ţară, cât şi în străinătate, din Europa până în America de Sud.
Aţi făcut premiere, 16 la număr. Nu v-aţi temut să abordaţi cazuri care puneau probleme deosebite, să mergeţi pe căi nebătătorite, să vă asumați mari responsabilități?!
Sunt multe premiere care s-au făcut în spital pentru a introduce anumite tehnici, chiar mondiale. Toate aceste premiere incumbă o mare responsabilitate. Ele nu se fac la întâmplare, ci după ce se analizează cazul şi pe baza unor programe de cercetare care se desfăşoară în institute de cercetări privind materialele care se pot folosi, a experienţei acumulate şi a cercetărilor în laboratorul experimental.
Toate au fost făcute şi cu ajutorul medicilor care participă la intervenţii. Anesteziştii iau cazul şi îl studiază din toate punctele de vedere pentru că responsabilitatea le aparţine şi lor, apoi medicii de terapie intensivă, de reanimare, de laborator.
Dvs veniţi cu ideea?
În spatele premierelor au stat pacienţii care nu-şi găseau rezolvare! Ei sunt cei care, în toată lumea, şi la fel şi în cazul meu, impun noi tehnici inovative, măsuri alternative sau pur şi simplu atitudini diferenţiate faţă de ceea ce noi numim clasic sau modern. Aceste intervenţii operatorii s-au făcut cu acordul tuturor celor în cauză, pacienţi şi aparţinători, şi unii şi-au asumat riscuri majore – fie pentru a obţine un confort, fie o supravieţuire la cote calitative superioare bolii sau, pur şi simplu, pentru revenirea la normal.
Au fost 16 premiere mondiale, pentru care s-au făcut 16 procedee originale. Între acestea aş menţiona ligamentoplastia radio-ulnară proximală, în luxaţia de cap radial, lucrare care a obţinut, în 1989, înainte de Revoluţie, premiul Academiei Poloneze. A fost prima premieră. A fost apoi metoda de lavaj prin “perfuzie” – drenajul aspirativ intraosos în tratamentul osteomielitei acute, cea cu care am reuşit să vindecăm osteomielita acută. Înainte, se vindeca după ce se croniciza, în ani, acum se vindecă în 30 de zile.
O altă premieră a fost tratamentul pseudartrozelor congenitale prin implanturile osoase axiale pe splint şi serclaj pe plăci de reconstrucţie şi aş mai menţiona dispozitivul de alungire cu tije centromedulare, care îmi poartă numele.
Când aveţi un caz deosebit, pentru a-l rezolva contribuie imaginaţia, curajul… puțină nebunie?!
Toate la un loc… Şi nebunie există! E o nebunie controlată, pe care o confrunţi cu stadiul actual şi cu posibilităţile de cercetare. Există la momentul actual domenii de cercetare în care din 20-30 de concepţii terapeutice se alege cea mai “futurativă” – adică pentru viitor, de perspectivă şi în urma a n zile de prospectare se poate ajunge la un concept terapeutic care implică o anumită atitudine, anumite materiale şi o tehnică care, experimentată în două faze preclinice, poate să permită faza clinică, care trebuie fundamentată şi care trebuie să aibă ca suport erudiţia sau experienţa a sute sau mii de cazuri.
Deci sunteţi şi puțin… inginer.
N-am făcut ingineria. Am studiat după rezidenţiat şi biomecanica, o mecanică biologică în care inginerii, împreună cu mine, au adaptat-o fiecărui caz în parte, având în vedere că noi trebuie să progresăm preluând de ei, în acest domeniu, iar ei progresează învăţând de la noi medicina.
E adevărat, e mai greu în România. Poate că și întâmplarea are un rol, şi cum întâmplările astea nu au loc aşa, pur şi simplu, fără o anumită determinare divină…
“Ceea ce noi numim întâmplare este de fapt logica lui Dumnezeu”, spune un citat care mi-a plăcut.
Asta voiam să spun, însă nu ştiam cum, dar într‑adevăr aşa este. Este o chestiune care pentru mine are o importanţă deosebită. I-am cunoscut pe aceşti ingineri şi am petrecut împreună săptămâni sau luni, în ani de zile, pentru că sâmbăta sau duminica seara stăteam împreună până când reuşeam să facem un pas. Un pas foarte mic, care ulterior a prins contur, şi din acel pas foarte mic a ieşit în final un concept care a permis efectuarea unor experienţe operatorii şi configurarea unor implanturi care se adaptau acelei intervenţii.
În România, inclusiv în comunitatea medicală, lucrurile avansează destul de greu. Poate lipseşte colaborarea, poate bunăvoinţa. Când vrei să faci nişte paşi înainte în general nu eşti susţinut. Sunt unii care construiesc şi unii care nu, dar satisfacţia lor este de a strica ceea ce construiesc alţii. Cum facem să depăşim asta?
Sigur, am avut momente în care am fost dezamăgit de toate întreprinderile pe care le făceau alţii, pentru că în practica medicală sunt unii care nu sunt de acord, au o postură în care nici nu te lasă să faci ceva, deși de foarte multe ori sunt cei care ar trebui să te sprijine. Asta a fost pentru mine dezamăgitor. Au fost momente în care m-am gândit dacă merită să continui această luptă şi am continuat-o de fiecare dată, nu m-am lăsat, şi în ultimă instanţă am reuşit să îi conving pe cei mai mulți că am dreptate. Pentru că dreptatea mea nu era un vis pe care îl aveam seara şi dimineaţa îl spuneam, ci era consecinţa unor evenimente care aveau loc în realitate de ani de zile, şi fundamentam astfel această decizie. Uneori au mai apărut schimbări, în bine, şi cei care se opuneau nu mai ocupau poziţia respectivă. Apăreau alţii care preluau din mers, fără ca eu să mai intervin, ceea ce eu solicitasem de foarte mult timp.
Întotdeauna, lucrurile finale se rezumă la divinitate. Divinitatea înseamnă ceea ce este adevărat, adevărul pur!
Cum gândiţi tratamentul? Vine un pacient-problemă, gândiţi cazul… Cât timp vă macină problema, cazul respectiv?
Au fost cazuri care au fost amânate şi trei ani. Am analizat de fiecare dată zile și nopţi. Mă trezeam din somn, luam cazul, sâmbăta şi duminica analizam din nou şi la un moment dat constatam că sunt pe un drum greşit. Şi reveneam. Şi o luam de la capăt. Au fost cazuri în care pacientul era internat la 300 de km de Bucureşti, şi după ce făcusem chiar drumul la Braşov ca să o operez, după doi ani şi 9 luni, am decis să amân și să fac intervenţia aici. Acum fetiţa merge, este bine, vede lumea din picioare, deplasându-se fără ezitare, are o altă perspectivă despre lume şi viaţă.
Când apare un pacient de genul acesta, vă gândiţi pur şi simplu la modul uman – să fac pacientul să meargă, de exemplu – sau priviţi problema ca pe o provocare profesională nouă pentru Dvs, ca specialist.
După experienţa acumulată – 20.000 de intervenţii operatorii, sute de cazuri operate, ele fiind etichetate anterior ca neoperabile – şi după multe procedee făcute în premieră internaţională, orice caz înseamnă atât o provocare, cât şi dorinţa de a-i asigura pacientului o stare minimă de confort, dacă nu chiar vindecarea.
Aceste cazuri pentru mine sunt extrem de pasionale, ca să zic aşa, şi pacienţii nu-mi dau pace – îmi dau telefon, vin când sunt de gardă, îmi solicită cât mai repede intervenţia. Asumându-şi orice risc, chiar decesul!
Profesional aţi făcut, probabil, mare parte din ceea ce aţi dorit. Ce urmează?
Da, sigur. Și mai avem pe listă şi altele! În programul de cercetare al clinicii, legat de pacienţii care stau în aşteptare de mai mult de 3 ani, şi care nu pot fi rezolvaţi, ei având un periplu inclusiv prin străinătate, sunt câteva probleme pe care, din punct de vedere tehnic, conceptual, le-am soluţionat, însă instrumentarul necesar este greu de făcut şi nimeni nu ne vine alături să ni-l facă. Pacienţii sunt gata să facă orice – să plătească, să solicite sponsorizări…
Practic, nu aveţi ceea ce vă trebuie ca să faceţi ceea ce aţi putea face… E trist.
Da, e foarte trist pentru sunt profesori, mari doctori, care au avut lângă ei uzine întregi. Le-au stat la dispoziţie pentru a putea să construiască ceea ce au gândit şi au cerut. Este mai greu la noi, dar asemenea cazuri au fost rezolvate cu ajutorul armatei şi bisericii române. Şi armata americană m-a felicitat, de fapt comandantul american al trupelor din Afganistan, pentru faptul că am liniştit părinţii unor copii, patru sau cinci cazuri, care făceau parte din trupele române din Afganistan.
Sunt oameni care vin aici, ştiind că noi suntem în programul de cercetare, şi vor să-şi vândă casa, tot ce au, pentru a procura ceea ce au nevoie. Însă eu nu sunt de acord cu asta. Am avut două cazuri care au fost ajutate – ei fiind gata să-şi vândă totul – de Înaltpreasfinţitul Varlaam şi de Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu.
În România trebuie să munceşti de zeci de ori mai mult decât în ţările dezvoltate, pentru că de multe ori aparatura şi instrumentarul sunt cu câţiva ani în urmă în raport cu tehnica pe care ţi-o poţi imagina sau care, uneori, descoperi că există deja.
De câţi bani aţi avea nevoie pentru a avea instrumentarul care să permită rezolvarea unor cazuri pe care altfel nu le puteţi rezolva?
N-aş putea să spun exact o cifră, trebuie ca inginerii s-o spună. Noi am conceput, ei trebuie să spună cât costă. Ştim ce ne trebuie, aşteptăm să le construiască.
Asta mi-a plăcut toată viaţa – să lucrez la cel mai înalt nivel, la limita dintre cunoscut şi necunoscut. Pentru că asta e adevărata activitate, cea care te pune în faţa unor situaţii extreme, în care trebuie să iei măsurile necesare pentru a-i salva viaţa şi pentru a-i oferi pacientului un serviciu medical pe care îl aştepta cu atâta ardoare.
Interviul complet îl puteți citi în varianta print a revistei Medica Academica.
